Excavatoare mi-au săpat sub piele
metri de şanţuri să-mi odihnesc
fiecare vis mort.
Sub epiderma bolnavă
zac oase şi cranii mărunţite de vreme.
Zilele,
-sărbători negre-,
parcă ar fi lunga şi recea noapte la Pol.

Beau să-mi păstrez sângele cald
şi fiecare pahar primeşte un nume;
dar nu e destul, voi cereţi mai mult...
şi mereu vă întoarceţi din cripte
să-mi strigaţi în timpan nebunia
când adorm;
şi mereu cu aceleaşi ţipete mă deştept
dintrodată din somn . . .

Fluturi decapitaţi
zboară pe cerul perforat de gloanţele urii,
în cădere lipindu-se ca plasturi de venele mele...
La nuntă îngeri îmi cântă din trompete şi ţambale strident,
La moarte, diavolii toţi dansează o zorba frenetic.

Îmi simt membrele amputate, doar zdrenţe...
ca-n peşteri demult, le cârpesc cu lutul
din care-a fost plăsmuit primul om.
Chem duhul din gaz să-mi dau foc / s-aprind  un foc
şi cu spirt să sting acest chin haotic.

Pentru că încă rătăcesc. Prin cimitir în urma unui tanc
pe drum adun din praf şi scrum
fragmentele lipsă
din mine şi din tine; caut inima pe care-am dăruit-o.
Cu stetoscopul lângă targa roşu-aprins
se aude cum încet mai bate,
atât de slab, ca suflul unui vânt
foşnind prin toga unui crud călău roman.